22 Decembrie – după 30 de ani

Trebuie să scriu astăzi despre asta. Nu vreau și nu o să uit niciodată 22 decembrie 1989. După 30 de ani de la acel 22 Decembrie care ne-a schimbat viața tuturor mă simt dator să-mi aduc aminte în fiecare an de ce s-a întâmplat atunci. Dacă nu știți despre mine nimic puteți citi aici. Asta ca să vedeți că sunt din Sinaia și acolo este locul unde eram pe 22 Decembrie 1989.

Da, putea fi 28 decembrie sau 7 ianuarie sau 5 martie (am ales aleatoriu niște date). Acum, după atâția ani știm puțin mai multe decât știam atunci. Ceaușescu urma să fie răsturnat de la putere mai devreme sau mai târziu ca în toate statele balcanice. Cu ajutor din exterior și mai ales din interior. 

Pentru mine însă totul a început pe 22 decembrie. Aveam 12 ani și jumătate. Nu știam ce se întâmplase cu o zi/seară înainte în București. Știam că s-a întâmplat ceva la Timișoara de la Europa Liberă pe care o ascultam mai mult ca niciodată în ultimele zile sub pătură, cu lumina stinsă, împreună cu bunicii mei la care stăteam mai tot timpul. Nu am înțeles chiar totul însă din felul în care nimeni nu mai respira în casă când cei de la Europa Liberă spuneau despre crimele de la Timișoara am înțeles că ceva nu este bine.

Așa că suntem în 22 decembrie 1989 în jurul prânzului și la coada de la portocale, că se aștepta să bage portocale (cine nu știe ce înseamnă asta pot să-i explic), a venit cineva și a zis că a început revoluția și Ceaușescu a fugit. În 2 minute toți copiii care eram la coadă împreună cu părinții am fugit acasă și am dat drumul la televizor. Din acel moment nu m-am desprins de televizor până aproape de anul nou.

Da, am trăit revoluția la televizor dormind câteva ore pe noapte și urmărind absolut tot ce se spunea. I-am spus revoluție mulți ani, acum nu știu dacă mai pot să-i spun așa. Mai degrabă o revoltă a oamenilor care au fost ajutați să se „revolte” chiar de Ceaușescu prin cenzura și lipsa oricăror condiții minime de viață civilizată din toate punctele de vedere. Că totul a fost preluat imediat de oamenii aflați în eșalonul doi al partidului, acest lucru era inevitabil. Profitând de neștiința oamenilor de rând care, pe fondul libertății de care credeau ca au parte, au acceptat acest compromis. Cine ar fi putut să vina atunci, în primele zile? Să apară oameni din cer pe care lumea să-i pună la conducere? Avea cineva curajul să-și asume ceva? Așa ca ei aveau aparatul funcțional, legăturile cu armată și miliția și au dat tonul schimbării care a rămas până în zilele noastre și despre care Caragiale scrisese cu un secol în urma în O scrisoare pierdută, actul III, în discursul lui Farfuridi (căutați voi pe net dacă nu știți despre ce e vorba).

Să nu mă înțelegeți greșit. Încerc acum să gândesc la rece ce s-ar fi putut întâmpla atunci. Să nu credeți că nu îi condamn pe cei care au venit atunci la putere că au folosit momentul pentru a se legitima prin morții de după 22 decembrie când nimeni nu mai trebuia să moară. Și cu proasta gestionare și conducere a țării din anii care au urmat când nu au vrut să schimbe nimic și au refuzat democrația adevărată. Oricum ăsta e subiect pentru altă dezbatere și eu astăzi vreau să vă povestesc doar despre zilele de la sfârșitul lunii decembrie 1989.

După ce m-am înfipt în fața televizorului nu mi-a mai trebuit nimic. După cele 2 ore de TV pe care le primeam de la Ceaușescu pe zi, acum îmi era frică să nu crape Tv-ul pentru că mergea non-stop. Vă spuneam că la Sinaia a fost revoluție mai mult la televizor. Însă au circulat în zilele alea multe zvonuri, ca peste tot in țară, și parinții nu ne-au lăsat să ieșim din casă. Se blocase șoseaua națională și se verificau toate mașinile. Se auzea că Ceaușescu are o armată de elită care va trece pe aici spre București. Taică-miu era în gărzile patriotice și a fost câteva zile să păzească Peleșul pentru că se auzea că Ceaușescu va veni acolo. Le dăduseră și arme.

Mi-a povestit la ceva timp după asta că mulți dintre cei care au fost acolo au furat lucruri din Peleș. Apoi s-au declarat revoluționari și au beneficiat de toate privilegiile alea tâmpite stabilite tot de noii comuniști cu pământuri gratis, scutiri de taxe și de plata transportului și multe altele. L-am întrebat pe tata de ce nu s-a făcut și el revoluționar ca nu făcuse nimic mai puțin decât aia care se declaraseră. Mi-a zis că, din moment ce el a făcut parte din PCR că membru de partid și încă ceva pe la uzină unde a lucrat toată viață, nu se poate considera revoluționar doar pentru că a păzit câteva nopți castelul Peleș și a oprit câteva mașini pe DN1 și doar aia care au stat în fața tancurilor și au murit pot fi considerați așa. Mi-a zis ca nu a vrut sa profite niciodata de ceva ce nu-i apartine. 

Dar să revin la mine și la ce mai țin minte de atunci. Ceea ce îmi stă întipărit în minte în afară de zgomotul sirenelor care sunau în fiecare noapte este primul tir cu ajutoare venite din străinătate. Când a apărut lângă spitalul din Sinaia ne-am strâns imediat gașca noastră ca să ajutăm la descărcare. Eram obișnuiți cu asta doar descărcasem zeci de tiruri de pepeni, varză, cartofi și altele când veneau la singurul aprozar din cartier. Astfel aveam întâietate la cumpărarea produselor și poate puteam lua ceva în plus fața de celebrul „să se dea câte două să ajungă la toată lumea”.

Nu mai țin minte dacă m-am ales cu multe lucruri din tirul ăla cu ajutoare. Îți dai seama cum ne uitam la ele când noi nu văzusem niciodată cum arătau nici macar ambalajele lor sau jucăriile. Nu mai zic de haine. Totuși este ceva ce nu o să uit niciodată. Printre toate lucrurile alea am pus mâna pe o revistă franțuzească care-l avea înăuntru, într-o poză, pe Florin Vieru, celebrul băiat din București învelit în steag la revoluție. A fost revista pe care am păstrat-o ani de zile și pe care am citit-o de atât de multe ori ca o știam pe de rost. Făceam franceză de vreo doi ani la școală și a fost pentru mine primul contact adevărat cu occidentul. Da, era celebra revistă franțuzească VSD (vendredi, samedi, dimanche) o revistă săptămânala de știri, mondenități și articole generale. 

Da, eram mic și naiv. Am trăit revoluția ca un copil care se bucură de o jucărie nouă. Nu știam și nu înțelegeam ce se întâmplă. Pentru noi a fost o joacă și în anii următori. Apoi, ca adolescenți, am fost cei de tranziție care încă erau educați în comunism și indoctrinați cu tot felul de idioțenii dar și cei care au început să cunoască lumea altfel și să nu-și dorească doar un loc de muncă și o casă ci o viață pe care să o trăiască cu adevărat.

Pentru mine ăsta a fost câștigul zilei de 22 decembrie 1989. Faptul că, dupa aceea, mi-am hotărât singur sau împreună cu familia mea viitorul meu și nu am fost îndreptat către asta de cutumă, societate sau partid. Bun, rău, așa cum o fi el, dar l-am ales singur. Și îmi pare tare rău ca s-au pierdut atâția ani de libertate pentru ca unii să profite de naivitatea și prostia multora dintre români ca să-i păcălească și prostească cu senzația de trai mai bun pentru a putea face averi pe nepăsarea lor.

Dacă vrei să mă cunoști mai bine mă găsești și aici: Facebook; Instagram; Linked-in

Am si canal de Youtube